[cs_content][cs_section parallax=”false” separator_top_type=”none” separator_top_height=”50px” separator_top_inset=”0px” separator_top_angle_point=”50″ separator_bottom_type=”none” separator_bottom_height=”50px” separator_bottom_inset=”0px” separator_bottom_angle_point=”50″ class=”cs-ta-center” style=”margin: 0px;padding: 45px 0px;”][cs_row inner_container=”true” marginless_columns=”false” style=”margin: 0px auto;padding: 0px;”][cs_column fade=”false” fade_animation=”in” fade_animation_offset=”45px” fade_duration=”750″ type=”1/1″ style=”padding: 0px;”][cs_text]
De câteva ore încerc să scriu, dar nu reușesc să găsesc cuvinte. Sunt multe lucrurile pe care aș avea nevoie să le spun, dar ele nu încap în puține cuvinte și, de fapt, multe nu încap în cuvinte deloc…
M-a luat virusul prin surprindere și m-am trezit într-un apartament, fără curte, fără grădină și fără stele. Departe de copii, de prieteni și de munți.
Copiii, dragii de ei, mă cheamă zilnic acasă… iar eu sunt într-un loc pe care atâta timp l-am numit acasă… Și atunci, care e cel mai acasă acasă? Câte acasă putem avea? Și cât dor putem să mai ducem?
Sunt aici, încercând să rezist tentației de a fugi pentru a fi în orice alt loc decât acesta, de a fugi oriunde în timp, în ieri sau în mâine doar pentru a-l evita pe azi.
„Raiul se află acolo unde te afli”, îmi răsună în minte, așa că încep să caut Raiul aici. Așa începe călătoria mea interioară, în vreme de izolare, căci, ca să aflu Raiul e nevoie ca mai întâi să mă aflu pe mine.
Și cine-ar fi crezut că e Rai în jurul blocului, în „pătratul verde” cu mulți copaci și cu flori, în păsările pe care le ascult și le privesc, în mama, pe care în câteva zile am cunoscut-o mai mult și mai adevărat decât în câțiva ani… în distanța care nu rupe legăturile cu prietenii mei, ci le umple de viață, de iubire, de sens. Cine-ar fi crezut că ne vom ruga unii pentru alții și că așa ne vom simți mai uniți ca niciodată?
Cine ar fi crezut că viața e, de fapt, atât de simplă și pură? Că ceea ce ne ține vii și fericiți e în noi, nu în altă parte, și că din toate lucrurile pe care le-am „pierdut” acum, cele mai importante nu sunt lucrurile, ci oamenii și natura? Sper ca atunci când totul se va vindeca, să prețuim mai mult oamenii și să ne bucurăm mai mult de timpul afară. Să simțim Raiul acolo unde suntem, iar dacă nu-l vedem, să-l aducem noi. Să fim purtători de Rai oriunde am fi. Și să fim creativi.
Benedicta Toma, 24 ani, voluntară la Elijah
[/cs_text][/cs_column][/cs_row][/cs_section][/cs_content][cs_content_seo]De câteva ore încerc să scriu, dar nu reușesc să găsesc cuvinte. Sunt multe lucrurile pe care aș avea nevoie să le spun, dar ele nu încap în puține cuvinte și, de fapt, multe nu încap în cuvinte deloc…
M-a luat virusul prin surprindere și m-am trezit într-un apartament, fără curte, fără grădină și fără stele. Departe de copii, de prieteni și de munți.
Copiii, dragii de ei, mă cheamă zilnic acasă… iar eu sunt într-un loc pe care atâta timp l-am numit acasă… Și atunci, care e cel mai acasă acasă? Câte acasă putem avea? Și cât dor putem să mai ducem?
Sunt aici, încercând să rezist tentației de a fugi pentru a fi în orice alt loc decât acesta, de a fugi oriunde în timp, în ieri sau în mâine doar pentru a-l evita pe azi.
„Raiul se află acolo unde te afli”, îmi răsună în minte, așa că încep să caut Raiul aici. Așa începe călătoria mea interioară, în vreme de izolare, căci, ca să aflu Raiul e nevoie ca mai întâi să mă aflu pe mine.
Și cine-ar fi crezut că e Rai în jurul blocului, în „pătratul verde” cu mulți copaci și cu flori, în păsările pe care le ascult și le privesc, în mama, pe care în câteva zile am cunoscut-o mai mult și mai adevărat decât în câțiva ani… în distanța care nu rupe legăturile cu prietenii mei, ci le umple de viață, de iubire, de sens. Cine-ar fi crezut că ne vom ruga unii pentru alții și că așa ne vom simți mai uniți ca niciodată?
Cine ar fi crezut că viața e, de fapt, atât de simplă și pură? Că ceea ce ne ține vii și fericiți e în noi, nu în altă parte, și că din toate lucrurile pe care le-am „pierdut” acum, cele mai importante nu sunt lucrurile, ci oamenii și natura? Sper ca atunci când totul se va vindeca, să prețuim mai mult oamenii și să ne bucurăm mai mult de timpul afară. Să simțim Raiul acolo unde suntem, iar dacă nu-l vedem, să-l aducem noi. Să fim purtători de Rai oriunde am fi. Și să fim creativi.
Benedicta Toma, 24 ani, voluntară la Elijah[/cs_content_seo]
