Ampi! – Hai un pic!

clasac

În răcoarea dimineții, pe când ceilalți mai sunt încă adânciți în tainica lume a viselor, îmi ridic perna și mi-o așez la spate, aprind veioza, îmi iau jurnalul, pixul și mă așez să scriu.

Dar cum să încep? Și cum să cuprind, oare, în cuvinte, tot ceea ce trăiesc fără de cuvânt?

Cum să cuprind în cuvinte chipul atât de frumos al lui Alice, care îmi adoarme în brațe, căldura și fermitatea cu care-mi strânge mâna?

Și cum să spun în cuvinte curiozitatea și rugămintea din ochii băieților când am ajuns la sfârșitul paginii din povestea lor de seară… că poate, poate, mai citesc măcar un pic?

Cum să povestesc în vorbe ce simt când se adună copiii în jurul meu și al chitării și cu toată puterea lor cântă „Osana lui Dumnezeu”, așa de simplu și cu atâta bucurie… sau serile cu cântec, împreună în jurul mesei, cu inimile la un loc, bătând la unison, pe același ritm…?

Cum să spun în cuvinte ce simt când eu le explic băieților ce e bine în ce au făcut și ce nu e bine, iar Ovi cel mic îmi soarbe cuvintele și mă ascultă atât de atent, și cu ochii și cu gura și apoi își ia puțin timp să se gândească la ce i-am spus…?

Și cum oare să exprim ce simt când totul pare că merge bine și deodată copiii încep să se bată sau să se înjure, iar eu incerc să-i înțeleg și să văd, dincolo de ceea ce spun și ce fac ei, nevoia lor de a iubi și de a fi iubiți?

Și cum să cuprind cu graiul bucuria de fiecare zi, că îi am alături pe Louise și Ovidiu… fiecare cu darul lui pentru mine, cu locul lor special în inima mea și cu iubirea pe care le-o port…?

Și cu ce cuvinte să descriu ce simt când Zabar, unul dintre copiii de la centru, este luat în râs și bătut de ceilalți copii pentru că el e mai diferit; nu se poate exprima bine în cuvinte și uneori comunicarea lui se rezumă la un râs zgomotos și la mișcări haotice lângă bucăți de cuvinte de cele mai multe ori greu de intuit…? Și cum să exprim ce simt când mă uit în ochii lui mari și-i privesc fața deseori murdară, dar mereu plină de zâmbet, și înțeleg că ochii și inima îi sunt principalele căi de comunicare și că noi, ceilalți cuvântători, prea des ne ascundem în spatele cuvintelor și umplem cu ele toate privirile și tăcerile. Și cum să exprim uimirea și bucuria pe care le simt când văd că el rezolvă puzzle-uri mai bine și mai repede decât ceilalți copii și dorința lui de a face „meme” adică teme, răbdarea cu care urmărește conturul lui 1 și cum îmi arată pe degete că acolo sunt trei maimuțe, fără să știe că acel număr e 3… Și răbdarea și suferința cu care mă privește când ceilalți râd de el și-l umilesc in multe feluri… și puterea cu care el îi iartă.

În ce fel să așez literele și ce cuvinte să creez ca să pot exprima toate acestea?

Oare nu sunt eu Zabar? Că nu-mi găsesc cuvintele, nu le pot articula, nu le pot făuri astfel încât să nu se piardă vreun strop de simțire… nu pot. Dar pot să te iau de mână, ca Zabar și să-ți spun: „Ampi!” – adică „Hai un pic!”… Hai un pic să vezi bucuria unei împăcări între copii care vine de la ei, „că nu-mi place să mă joc singură, doamna” fără să le spun eu. Hai un pic să vezi entuziasmul și energia unei după-amiezi de vineri, când, după cor, începe o petrecere în toată regula, cu tarabane și dans țigănesc, cu cântec și cu zâmbete de toate culorile și formele…

Și hai un pic să vezi dezamăgirea și tristețea unei zile în care doi sau mai mulți copii se bat și țipă și așa îi agită și pe ceilalți copii, și hai un pic să vezi timiditatea și zbetele pe sub mustăți ale împăcării…

Hai un pic să te îmbrățișeze toți copiii și să simți, cu fiecare îmbrățișare, pacea unor inimi vii, gata să dăruiască și să primească iubire.

Hai un pic să trăim zile pline de viață, și să simțim împreună experiențe pentru care încă nu s-au inventat cuvinte.

Hai un pic! Atât ai de făcut, restul vine de la sine și acestui „pic” i se va mai adăuga unul, și încă unul și încă unul… Pentru că vei simți că nu e de ajuns, că mai vrei încă un pic, că mai poți și că mai speri încă un pic.

 

Benedicta Toma, 23 ani, voluntară la Elijah