O nouă aventură

clasac

Acum doi ani, în aceeași perioadă, urma să îmi continui aventura în munca socială. Drumurile mele aveau să ducă spre Țichindeal, un sat uitat de lume la propriu.

Perioada aceea a fost la fel de ploioasă ca și anul acesta, dar în fiecare dimineață mergeam spre satul unde ne așteptau 30 de suflețele. În ciuda vremii și a dificultăților de a ajunge aici, momentul revederii era la fel zilnic: copiii exprimau acea fericire de a ne revedea cum nu o puteai vedea la altcineva, erau curioși ce vom face în acea zi, ce vom pregăti de mâncare, ce jocuri noi avem, pe ce dealuri mai hoinărim. Orice am fi făcut pentru ei era suficient. Părinții nu aveau timp, nu aveau abilități, nici măcar pe cele părintești nu le stăpâneau bine, drept pentru care nu puteam cere să le ofere ceva educativ.

Ca și asistent social am văzut destule, dar aici era cu totul altceva. După primele zile mi-am sunat mama și i-am mulțumit că m-a crescut și a avut grijă de mine, eram recunoscătoare pentru tot ce aveam, deoarece șocul noii experiențe era ceva peste imaginația mea. Când a venit în vizită Anto, am început să plâng când am văzut-o, pentru că nu știam cum să redau în cuvinte un feedback.

Vara mea a continuat în satul uitat de lume și poate am contribuit la schimbarea vieții copiilor de acolo, chiar dacă nu decisiv. Însă puținul de la mine cu puținul de la cei care au continuat activitatea în acest sat s-a făcut mai mult… și dacă vă uitați pe fețele lor este un zâmbet sincer greu de egalat.

Cât despre mine?! Credeam că „mi-am depășit limitele”, dar de fapt „le duceam la alt nivel”.

 

Ioana Giuroiu, 29 ani, asistent social la Elijah