[cs_content][cs_element_section _id=”1″ ][cs_element_layout_row _id=”2″ ][cs_element_layout_column _id=”3″ ][cs_text]
Cât de mult avem nevoie de prietenie! Mulți dintre noi am observat că în ciuda succesului și a fericirii, ceva lipsește în viața noastră. Simțim neliniștea și un gol, chiar dacă avem tot ce ne trebuie material. Ne amăgim de multe ori că ce e important în viață se rezumă la a avea, a poseda, la ceea ce ochii noștri pot vedea și mâinile noastre pot atinge, uitând că, de fapt, „esențialul este invizibilul pentru ochi” și că „bine nu se vede decât cu inima”.
P. Georg îmi spune adesea despre comunitatea noastră a voluntarilor de la casa Petru că a prins rădăcini puternice și înflorește. Tot întrebându-mă cum de a înflorit așa frumos mi-a venit în minte imaginea unui copac care crește și care aduce roade. Nu a fost mereu așa. Și ceea ce se vede în exterior nu e totul. Procesele vitale care l-au adus în acest stadiu nu sunt cunoscute tuturor. Ele au loc în mod lin și silențios în interiorul pomului. Casa Petru este pentru mine un astfel de pom. Un loc unde creștem împreună printr-o legătură invizibilă: legătura prieteniei.
Mi-amintesc și acum primul contact cu acest loc. Eram doar doi: eu și Angelica, o fată care îmi oferă mereu o porție bună de râs. Apoi a venit Ionuț, un copil minunat care mi-a arătat mai multă afecțiune decât sunt eu capabil să primesc. Viața a primit o altă culoare când a venit Louise, „francizoiaca”, cum îi spune Ionuț, o voluntară extrem de talentată din Toulouse, care cântă la trei instrumente și are darul de a învăța foarte repede o limbă străină. Cu ea viața arată ca o simfonie. Benedicta, o prietenă foarte bună din Moldova mea, ne-a adus de dincolo de munți exact ce ne lipsea: energia și entuziasmul care se răspândesc în jur ca un „virus”. Prezența ei este o adevărată binecuvântare! Dar dovada cea mai evidentă că acest loc înflorește și că „bine nu se vede decât cu inima” au fost lacrimile pe care Andreea le-a vărsat când a plecat la finalul unei săptămâni acasă, în Țichindeal. Am înțeles atunci că a început să ne iubească. Cred că deja am devenit o familie și ne vine greu să ne despărțim unii de alții, chiar și pentru câteva zile.
Mă simt binecuvântat că am găsit în acest loc oameni cu care am legat prietenii minunate. Acest lucru îmi dă curaj și speranță pentru munca noastră socială. Realizez perfect acum cât de mult avem nevoie de prietenie…
Ovidiu Căliman, 24 ani, voluntar la Elijah
[/cs_text][/cs_element_layout_column][/cs_element_layout_row][/cs_element_section][/cs_content]
