[cs_content][cs_element_section _id=”1″ ][cs_element_layout_row _id=”2″ ][cs_element_layout_column _id=”3″ ][cs_text]
Mă trezesc de dimineață cu o ușoară durere de cap și-mi zic că va trece imediat ce mănânc puțin și-mi beau ceaiul. Ei, de unde, se pare că durerea asta de cap e mai încăpățânată decât mine. Dar o iau cu mine peste tot. Chiar azi mergem cu comunitatea la târgul porcilor… poate, poate, fac un târg bun și-mi dă cineva un pic de pace pe durerea mea de cap și îi dau și un zâmbet bonus… Dar nu e nimeni interesat, așa că o duc cu mine mai departe. După ce ne mai plimbăm puțin, patru dintre noi mergem în vizită la părintele Călin. E la spital. Cine ar fi crezut oare, că într-un salon de spital românesc, într-o după-amiază de duminică, cu miros ticsit de medicamente și o căldură prea mare pentru noi, care venim de afară cu gecile pe noi… Cine ar fi crezut că aici, în cămăruța asta prea mica, încape atâta dragoste frățească? Mă uit la P. Georg cum îl face pe părintele Călin să râdă și-mi zâmbește toată ființa. Toți ceilalți tac și privesc parcă un moment sacru. Îmi zic: Ăsta-I Dumnezeu care trece acum pe aici… Atâta blândețe și senin! Îl lăsăm pe părintele Călin în gustul dulce al unui Tatăl nostru și plecăm spre casă.
„Merge cineva la o plimbare de o jumătate de oră?” întreabă P. Georg. „Da, dar numai jumate de oră să fie, părinte!” Răspundem cam toți în același gând. Simțind drumul sub picioare, pietrele, noroiul, iarba, simt că mi-a fost dor… vântul mă mișcă într-un dans înnebunitor de plăcut și aș vrea ca jumătatea de oră să dureze, numai pentru azi, numai pentru acum, cel puțin de trei ori mai mult… mă las purtată de vânt și uneori alerg cu brațele deschise, ca un copil gata să sară în brațele mamei. Simt libertatea și fericirea de a fi acum, aici. Până la urmă jumătatea de oră se dilată și se umple de bucuria fiecăruia dintre noi… Ne oprim să umplem setea noastră de frumos cu priveliștea munților și cu pacea unui Tatăl nostru și ne întoarcem spre cele de toate zilele. La 18:30 avem rugăciune Taizé la capela păcii noastre de la Elijah.
„Eu n-am chef în seara asta!”, „Eu chiar nu mă rog!” răsună de la Andreea și Ionuț, copiii noștri. Dar chiar și așa, intrăm cu toții în capelă și începem să cântăm. Andreea și Ionuț stau deoparte, dar încet, Ionuț se apropie de Ovidiu și îl prinde de braț și începe să cânte. Andreea vine lângă Louise. Cântăm toți șase pe șapte voci… mai răgușit, mai pe ton, mai pe sub ton, mai pe citite, mai pe ghicite, dar toți cu inimă. Exclamația lui Ionuț: „Iooi, ce fain îi ăsta!” descrețește toate frunțile și cântam de mai multe ori „Ooo Surrexit Christus, Alleluia!” Chiar e fain! Din când în când se mai aud cuvinte stâlcite, repetate cu aproximație, după auz. Îl văd pe Dumnezeu zâmbind și tresăltând de bucurie în fața unor inimi așa de pure și atât de simple.
Acum e un moment de tăcere. Pe muzica de fundal mă așez jos, pe covor, ca să mă simt și mai acasă și în comuniune cu toți cei cu inima în rugăciune. Copiii vin imediat lângă mine. Unul de-o parte și unul de cealaltă, culcați, cu capul pe picioarele mele. Îi iau de mână pe amândoi și îmi ajung până la inimă. Mi-s tare dragi! Cred că pacea ne cuprinde pe toți, iar copiii mă strâng tare de mână și încep să plângă… E un moment atât de adevărat, de sincer și de pur, că mă întreb dacă nu cumva asta înseamnă cu adevărat rugăciunea – a sta cu Dumnezeu. La momentul de intenții ne rugăm unii pentru alții, așa de simplu și cu atâta recunoștință pentru darul de a ne fi unii altora dar. „Tu ești iertare, ești îndurare, dă-ne nouă pacea” cântăm și ne dăm îmbrățișarea păcii unii altora, spunându-ne cuvinte de drag, de alinare sau tăceri pline de duioșie. Doamne, ce oameni dragi!
Mergem acasă și pregătim cina împreună ca o familie. Ionuț face singur (cu foarte puțin ajutor din când în când) panini la cuptor cu roșii, ardei și cașcaval. E atât de mândru! Și la fel suntem și noi când le gustăm! Mâncăm copios cu salată și omletă și ne bucurăm de prezența fiecăruia în parte. Oare pe unde, din tot acest azi, s-a destrămat durerea mea de cap?
Tachinările și supărările între copii revin. Așa e în familie. Mâine o luăm de la capăt.
Benedicta Toma, 23 ani, voluntară la Elijah.
[/cs_text][/cs_element_layout_column][/cs_element_layout_row][/cs_element_section][/cs_content]
