[cs_content][cs_element_section _id=”1″ ][cs_element_layout_row _id=”2″ ][cs_element_layout_column _id=”3″ ][cs_text]
«Și eu vreau o stea!» îmi spun doi ochi un pic furioși și frustrați deoarece n-au făcut încă o stea din origami. Zâmbesc în fața acestei spontaneități de moment, un dar pe care zilnic mi-l oferă copiii de care am grijă la Casa Sonja, școala de muzică din Hosman. În fiecare zi realizez cât de mult mă schimbă sinceritatea pură care se află în aceste interacțiuni și mă face să continui și să doresc să merg mereu mai departe. Îmi dau seama, de asemenea, zilnic de tot ce primesc în materie de iubire, de recunoștință, de bogăție în raporturile mele cu alții: o îmbrățișare, o privire, un țipăt de bucurie când ajung, și întotdeauna acești copii care îmi sar în brațe, un zâmbet, un desen dat pe ascuns, însoțit de dispozițiile foarte precise de a-l păstra la adăpost de invidia celorlalți… Sunt dezarmată de această frumusețe surâzătoare. În fața acestei realități rămâne întrebarea: ce pot eu să dăruiesc?
La început, când am venit la Elijah, misiunea mea era să ajut pe câțiva copii care cântau la saxofon și la clarinet la școala de muzică din Nou, un alt sat în care activează Elijah. Eram foarte speriată la primele interacțiuni pentru că nu vorbeam niciun cuvânt, pentru că voiam foarte mult să le dau tot ce puteam, să îi învăț tot ce știam, și pentru că doar surâsul meu răspundea privirilor lor întrebătoare și lacome, un pic perturbate. Îmi era foarte teamă de a nu ști ce să fac și îmi era teamă de ei. Acum, de fiecare dată când mi-e teamă, îmi amintesc de cuvintele pe care cineva mi le-a zis atunci: «Nu te teme.», pentru că sinceritatea când interacționezi cu cineva e deja cel mai important lucru în interacțiuni, pentru că tandrețea nu va fi niciodată o greșeală.
Era acel băiețel care încerca să cânte pentru primă dată la saxofon sopran și căruia îi cerusem să cânte un „la”, dar nu reușea deoarece primele sunete sunt foarte greu de produs, și care, confuz, a început să plângă. L-am privit cu tandrețe, încercând să îi transmit toată blândețea pe care o aveam, l-am luat în brațe, dar m-am simțit extrem de neputincioasă. Neputincioasă pentru că nu aveam niciun mijloc de comunicare, credeam eu. Dar mă înșelam.
Apoi, a fost acea zi când pentru prima dată am decis să fac să răsune câteva note la pian, în micuța capelă, în timpul Comuniunii, și când tăcerea densă care a urmat a fost marcată de o pace religioasă. Nu știu să mă rog, nu știu să predic, nu aș fi putut să împac sufletul nimănui prin cuvintele mele, nu știam încă să vorbesc românește, dar în acea zi, am simțit că puteam să mă dăruiesc celorlalți prin muzica mea, că puteam să le comunic pacea mea interioară și atenția mea. Credeam că nu aveam niciun mijloc de comunicare, dar mă înșelam.
În realitate, faptul că aveam o barieră lingvistică mi-a permis să înțeleg că esențialul nu stă în cuvinte. Primele mele relații de aici au fost fără cuvinte. Esențialul este acest limbaj al inimii care folosește mii de mijloace de comunicare, inclusiv tăcerea. Cine iubește va ști întotdeauna să îl exprime, iar copiii sunt cel mai bun exemplu în privința asta. Cu toate că înainte eram frustrată deoarece nu aveam nimic decât zâmbetul meu și degetele mele pe claviatură, acum socotesc cât de norocoasă sunt că pot să mă dăruiesc celorlalți, că pot să îmi deschid sufletul, că pot să împărtășesc în acest fel. Acesta mi-e limbajul inimii. Atunci, ce să dăruiesc? Iubire, atenție, mândrie pentru acești copii când reușesc să facă ce și-au propus.
Când o aud pe micuța Sidonia strigând în centrul social, văzându-mă că ajung cu încărcătorul orgii: «A venit Louise!», mă simt cea mai privilegiată persoană din lume să fiu iubită în acest mod. Toți avem nevoie de iubire, suntem la fel de mult acești copii, cum e de altfel orice ființă umană. Esențialul este această iubire, între noi, care ne face să creștem, care ne face să simțim că existăm, de fiecare dată când existența noastră este atestată prin atenția celuilalt, pentru că a fi înseamnă a fi perceput, recunoscut. Cum să dăruiești? Fiind prezent, fiind tu însuți, pe deplin și integru.
Louise Garrigou, 24 ani, voluntară la Elijah.
[/cs_text][/cs_element_layout_column][/cs_element_layout_row][/cs_element_section][/cs_content]
