Alice sau despre miracolul copilăriei

„Toți oamenii mari au fost mai întâi copii, dar puțini dintre ei își mai aduc aminte”*. Nici eu, sincer să fiu, nu îmi mai amintesc, sau poate nu vreau – deși nu știu de ce - și nici nu îndrăznesc să mai fiu copil, măcar din când în când. Am cam uitat înțelesul tainic al cuvintelor lui Brâncuși: „Când nu mai ești copil, ai murit de mult”. Luăm viața prea în serios și credem că așa îi șade bine unui adult: să fie serios. Și, între noi fie vorba, tare ne mai place să ne complicăm, să ne încărcăm singuri cu probleme și să așteptăm un miracol care să le rezolve pe toate, când, de fapt, viața ar putea fi atât de simplă și fascinantă dacă ne-am reîntoarce mereu la început, la singurul miracol care stă în puterile noastre: miracolul copilăriei.

De câteva zile îmi petrec o bună parte din timpul meu liber cu Alice, o fetiță de șapte ani, mică cât o buburuză, și din cale-afară de simpatică. De tot atâtea zile am intrat parcă într-o lume nouă și totuși veche pentru mine: lumea îndepărtată - peste care s-a așternut praful uitării - a copilăriei mele. Împreună cu Alice pășesc acum din nou în țara minunilor, în lumea aceasta a amintirilor, a jocurilor, a timpului etern, care ni se va părea mereu în mod dureros mai adevărată decât lumea oamenilor mari... Alice îmi arată și ne arată tuturor că miracolele și lucrurile fabuloase se petrec zilnic, oră de oră, sub ochii noștri, acolo unde suntem, în cele mai simple și mai banale lucruri pe care le înfăptuim. Doamne, câtă inocență, și puritate, și sinceritate, și frumusețe, și tandrețe ai pus în inima acestui copil! E de ajuns un singur râset de-al ei sau un cuvânt spus spontan într-un moment de tensiune între noi, oamenii mari, și brusc, în mod miraculos, frunțile ni se descrețesc și uităm că suntem supărați. Așa e Alice cu miracolul copilăriei pe care îl poartă pretutindeni cu ea și ni-l dăruiește din plin și nouă celorlalți.

Alaltăieri desena pe o foaie, cu multă delicatețe, o inimă. „Ce e asta, Alice?”, o întreabă Benedicta. „E viață!”, răspunde ea cu franchețe. Da. Ea desenează viața. Și o desenează și în noi, cei mari, cu și prin viața ei. Știe că dacă nu ai inimă nu ai nici viață. Și mai ales o inimă de copil capabilă să vadă că viața însăși este o minune și că te poți bucura mereu de ea.

Sau, tot în aceeași zi: „Alice, cine e acolo sus, în cer?”, o întrebă iar Benedicta. „E Dumnezeu”. „Și cum e Dumnezeu?”. „E alb”... Când am auzit asta am rămas de-a dreptul perplex, fără cuvinte. De ce ar spune un copil așa ceva? De ce pentru el Dumnezeu e tocmai alb? Deoarece pentru un copil cu inima curată, pură, imaculată – atribute simbolizate de culoarea alb - Dumnezeu e la fel: alb. Nici nu ar putea fi altfel.

Și, Doamne, ai pus atâta înțelepciune într-o făptură atât de mică! Ieri la masă, un voluntar din Austria o întreabă pe nemțește: „Alice, möchtest du Salat?” („Alice, dorești salată?”) La care ea, clar și răspicat, cu o eleganță de salon: „Nein, danke!” Nu știe să citească încă, nu merge la școală încă, și totuși știe atât de multe. Dar mai ales știe un lucru pe care eu nu-l știu: arta de a trăi simplu și cu o inimă curată. Acum îmi dau seama perfect ce voia să spună Isus cu afirmația: „Fericiți cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu!”

Și cum pot să-i refuz ceva când vine la mine și-mi spune: „Ovidiu, te iog frumos...” Nu mă lasă inima să-i spun nu și, credeți-mă, nici pe voi nu v-ar lăsa. Sau când o văd cu o carte în mână, la lumina obscură a unei lămpi, încercând cu degețelul ei să ghicească tainele care se ascund în spatele literelor pe care nu le cunoaște încă, îmi spun în gând: „Doamne, de aș avea și eu atâta inocență și sete de cunoaștere, și atâta simplitate încât să mă pot bucura de miracolele vieții de zi cu zi, aș fi cel mai fericit om!” Mă întreb de ce nu sunt încă? Ce îmi lipsește? Poate curajul de a intra cu toate fibrele ființei mele împreună cu Alice în țara minunilor.

Ce ar fi dacă am face acest lucru împreună? Avantajul meu e că o am pe Alice aproape, în mod fizic. Dar Alice este lângă fiecare dintre voi, în fiecare copil care vă arată ce înseamnă miracolul copilăriei. Și dacă nu o găsiți într-un astfel de copil, căutați-o pe Alice în voi, în inima voastră. Sunt sigur că acolo o veți găsi.

Te rog, Doamne, dă-mi acest curaj, această capacitate de a acționa cu inima (cor agere) de copil care zace în mine, și fă-mă să văd, așa cum vede Alice, minunile ascunse în cotidianitatea vieții!

* Micul Prinț, Antoine de Saint-Exupéry

 

Ovidiu Căliman, 24 ani, voluntar la Elijah