Puțin este suficient

Într-o zi am anunțat copiii că o să avem o vizită specială la Casa Martin: „Vine Ruth!”, le-am spus, după care am încercat să continui povestea elefantului Elmer, însă a fost evident că nu am mai putut continua. O parte din copiii care nu apucaseră să o cunoască pe Ruth, mi-au cerut niște explicații foarte serioase.

Am fost asaltată cu întrebări: „Dar cine este doamna Ruth?”, iar apoi în mod și mai firesc: „Este înaltă?”, „Îi plac dulciurile?”, „Are pisică?”, „Are câine?”.

Așa că am explicat în cuvinte simple, cine este, ce a făcut pentru ei și ce face, iar la întrebările despre pisici și dulciuri nu am putut răspunde. Întrebările erau foarte dificile!

Când a venit momentul, Ruth a intrat pe ușă iar copiii au reacționat ca și când o cunoșteau de-o viață. Iar după ce Ruth a dat mâna cu fiecare în parte și au făcut cunoștință, copiii abia au reușit să se mai desprindă dintr-o așa mare și lungă îmbrățișare.

Privirile Andreei și Nicoletei spun cel mai frumos și sincer mulțumesc, iar acea îmbrățișare caldă a luminat fețele tuturor. Sclipirile din ochii oamenilor mici sunt neprețuite. Și din fericire, am văzut câteva în ultimii ani.

Uneori, un gest extrem de mic face o diferență enormă. Am înțeles asta nu doar privind la zâmbetele copiilor, ci și din zâmbetul lui Ruth. A fost puțin, dar a fost suficient. Poate a fost chiar totul în acel moment. Nu trebuie să trecem peste munți ca să arătăm că ne pasă, că înțelegem, că suntem solidari. Trebuie doar să oferim puțin din ce avem noi când contextul ne-o cere.

Cineva spunea că nimeni nu se împiedică de un munte, ci doar de pietricele. Poate că și noi încercând să ducem la capăt planurile noastre mari ne împiedicăm de gesturile mici pe care nu le facem și detaliile la care nu suntem atenți.

Maria-Minodora Lăcătuș, 22 ani, angajată la Elijah